Ursuletul viteaz

Sau ce-a de-a doua poveste despre picaturile de apa.

Povestea incepe intr-o micuta pestera calduroasa unde ursa Bea s-a dus sa dea nastere puiului ei. Bea se bucura tare mult de venirea pe lume a micutului ursulet, asa ar fi avut si ea cu cine sa se joace, pe cine sa hraneasca si sa alinte, de cine sa aiba grija si sa tina la cald, ce mai, era foarte incantata. Asa find, deja stabilise ca pe ursulet o sa il cheme Truff. De ce? Nici ea nu stia, dar suntetul asta il auzise cand prinsese intr-o zi intre gherute un stup de albine vechi si nelocuit si il sparsese si multa miere dulce si minunata incepuse sa-i curga pe gherute. Zgomotul si gustul mierii i-au placut atat de mult incat tinuse minte sunetul, si acum primul ei pui va avea numele de Truff, numele unui cadou minunat si dulce, galbior brun si aromat.

Si dupa ceva timp, se nascu Truff. Si era asa cum isi dorise Bea, era minunat de galben si pufos si dulce.

Bineinteles, Truff era foarte foarte alintat si lenes, imediat ce se nascu, si in loc sa inceapa sa exploreze lumea, impreuna cu Bea, asa cum si-ar fi dorit mama lui, el vru sa faca nani. Si facu nani o zi intreaga, pana ce Bea exasperata a inceput sa il gadile cu labutele pe burtica si sa il pupe pana s-a trezit. Si cand a deschis prima oara ochisorii, Truff a fost foarte speriat si nedumerit de toate luminile, culorile si formele. Asa ca s-a strans tremurand in bratele mamei lui, si a inceput sa planga.

Bea era uimita ca ursuletul ei era asa fricos. Intai l-a mangaiat si i-a soptit cu binisorul ca nu are de ce sa ii fie frica, sa fie cuminte si sa descopere lumea. Cand a vazut ca nu se opreste din plans, Bea l-a prins in labutele sale, si a inceput sa il gadile, si sa il gadile, pana ce fricosul Truff se prapadea voiniceste pe jos de ras. Si pe cand radea si tot radea, Truff si-a dat seama ca nu mai plange. Si si-a dat seama ca nici nu avea motiv sa planga, ca nu il durea nimic si nici nu ii era foame, tocmai ce bause o gramada de laptic cald si bun. Asa ca a prins curaj si a inceput sa cerceteze pestera. Bea il privea atenta. Dar Truff era deja voinic si viteaz. Asa ca mirosea pe ici pe colo, pipaia peretii cu muschi, o tragea de coada pe Bea, radea, se zbenguia, ce mai , devenise un ursulet curajos.

Bea se bucura si rase foarte tare. il tavalea cu labutele pe jos, il ciufulea, il gadilea se jucau impreuna ca doi puisori si radeau de se prapadeau. Dupa ceva timp, Bea se hotara sa ii arate ce e afara. Asa ca il lua frumusel de dupa ceafa si il impinse la usa pesterii. Truff era vrajit. Ce culori, ce forme, ce zgomote, o pasarica, un gandacel, un tufis cu zmeura. Totul era minunat, minunat.

Si incepu sa fuga printre tufisuri si sa se sbantuie si sa rada impreuna cu mama lui, pana cand brusc, fu lovit de ceva neasteptat fix in varful capului. Se clatina nauc, inca nesigur pe ce se intamplase, cand simti o noua lovitura pe o labuta, apoi una pe coada, si inca una pe bot, si una pe spate, si asa mai departe, pana se convinse ca era atacat din toate partile, si ca cineva rauvoitor arunca cu ceva in el. Cu ce anume, inca nu era sigur, pe dupa blanita groasa si cafenie nu simtea decat o senzatie usoara de rece, si nu vedea decat ceva usor stralucitor. Asa ca se sperie, si o lua la fuga spre barlog, plangand tare si tipand dupa Bea.

In spatele lui, Bea radea de se prapadea de micutul ursulet fricos. Si radea atat de tare incat si alte animalute se oprisera sa se uite la el si sa rada. Ascuns in fundul pesterii, Truff auzi hohotele de ras si ramase mirat. Era pericol acolo, cineva il ataca, de ce radeau toti ? Oare de el? Incetul cu incetul, se apropie de usa pesterii si se uita spre cei ce radeau. Si da, erau acolo multe animalute, care mai de care mai diferite, care il aratau cu degetul si radeau de el ca e fricos. Si mai vazu ca toti erau loviti cu aceleasi proiectile care in urma loviturii se transformau intr-o salba de mici bilute stralucitoare. Dar celelalte animalute nu fugeau infricosate. Ba chiar, pentru ca era foarte cald, unele din ele se intindeau sa fie cat mai acoperite cu substanta aia, si tineau gura cascata sa le pice si in bot.

Asa ca, rusinat, Truff se decise sa nu mai dea motiv animalutelor sa rada de el ca e fricos, si o zbughi si el afara, catre mamica lui. La primele picaturi care il atingeau, tresarea, si aproape ca il apucase panica, dar noroc cu Bea care l-a prins intre labutele ei si i-a spus:

- Puiul meu, multe lucruri nu stim inca, dar daca fugim infricosati de ele, nici nu o sa le aflam vreodata. Nu o sa stim de gustul apei de ploaie de vara, de aroma zmeurei, si sunetul padurii in furtuna. Trebuie sa fim viteji ca sa putem trai o viata frumoasa. Asta nu inseamna sa fim nechibzuiti si sa ne aruncam cu capul inainte in pericol, nu, dar inseamna ca daca nu este nici un pericol, nici o durere, sa nu fugim infricosati numai pentru ca nu stim inca ce se intampla. Apa de ploaie e buna, uda toate plantutele care pot sa faca zmeura cea dulce, si pot sa faca flori minunate din care albinutele fac mierea parfumata. Apa de ploaie ajuta si animalutele care, in zilele calduroase se topesc de sete. Apa poate sa faca si rau, daca stai prea mult in ploaie si racesti. Asa ca hai fuguta in pestera sa te usuc si sa iti povestesc despre Pola, bunicul tau si cel mai viteaz urs. Si poate cine stie, peste ani, o sa se povesteasca si despre tine ca despre un ursulet viteaz si curajos.

Si pentru ca totul are un inceput,

Iata inceputul.

A fost odata un pic de praf de luna. Praf din ala magic, alb scanteiecios. Si praful ala de luna era atat de aromat, si plin de toate sevele, un praf puternic si viguros, incat plutea unde vroia el, prin tot neantul care nu era nimic decat un conglomerat de poate.

Si tot plutind el asa viguros, s-a gandit sa se opreasca pe o stanca mai rotunjoara, asa. Sa se opreasca si sa se uite incoace si incolo, ca sa se hotarasca in ce parte ar vrea vigoarea lui sa pluteasca.

Si tocmai cand statea el acolo, sprijinit romantic pe o particula, iata ca se intampla ceva nemaipomenit, o mirare cum nu i s-a mai intamplat in toata existenta lui. Este lovit, cu violenta si intr-un mod total neasteptat, de cea mai minunata si mai atragatoare si mai divina picatura de apa. Apa? Si intrucat, nici ea nic el, nu erau de felul lor foarte fermi in esenta si in continut, in urma ciudatului acident, s-a petrecut o fuziune. O amestecare a tuturor particulelor distincte dintre ei doi.

Asa ca brusc, esenta lui se trezi brusc inconjurata, imbratisata, mangaiata de esenta ei, si invers. Si a fost o uniune atat de miraculoasa, si forta de atractie dintre cei doi a fost atat de puternica incat nu a luat mult timp pana cand esentele lor au fuzionat formand un singur eu. Un eu interesant.

Un eu usor nevrotic, nesigur pe el insusi, un eu diform si foarte confuz. Nu stia ce era, si ce urma sa fie. Aproape ca intrase in panica, pana cand, intre un ropot de frica si altul, a constatat ca era unicul de felul lui intr-o lume de prafi si ape. Cand a descoperit asta, a fost incantat. Si s-a calmat, s-a linistit, a si ras un pic in sinea lui, si a decis sa faca si el tot ce vrea. Pentru ca la urma urmei, avea in sine esentele cele tare de care am vorbit mai sus.

Si asa a aparut dragilor, viata pe pamant.

Nota: Desi povestea este prea artistica sa para un extras stiintific, va asigur, dragi cititori, ca lucrurile s-au petrecut intocmai, si ca tocmai ati citit adevarul gol golut al genezei asa cum trebuie ea inteleasa de noi toti.